De ceva timp ma chinui sa scriu postarea asta. Am trecut printr-o lipsa de inspiratie care sper ca a luat sfarsit. De foarte multe ori m-am intrebat de ce ajungem sa pretuim ceva (general vorbind) doar atunci cand nu ne mai putem bucura de el. Cum era de asteptat nu am gasit niciun raspuns. :)
Tind sa cred ca obisnuinta este cea care ne face sa regretam lucrurile sau fiintele care nu mai fac parte din viata noastra. Ne incanta confortul psihic pe care ni-l ofera prezenta acelui "ceva" in viata noastra, chiar daca acesta nu ne foloseste la nimic. Fie ca recunoastem sau nu, uram schimbarile, iar disparitia "ceva-ului" reprezinta o schimbare. Ne este greu sa ne adaptam la nou!Egoismul intervine si el in aceasta ecuatie. Ne dorim totul doar pentru noi. Cel mai evident exemplu sunt copiii. In momentul in care le iei o jucarie, pe care desi nu o folosesc, incep sa planga. Asa este si in cazul "oamenilor mari". Incep sa apara regretele doar dupa disparitia lucrului respectiv, desi cat au fost in posesia respectivului lucru nu i-au dat importanta meritata.
De cele mai multe ori regretele sunt de prisos si nu fac decat sa ne incarce cu melancolie si amaraciune. Nu are rost sa plangi dupa ceva ce nu mai ai. E prea tarziu! Move on! Incearca sa treci peste pentru ca "dupa rau vine bine, intotdeauna". In viata, totul se intampla cu un scop. Nimic nu e intamplator. Universul lucreaza pentru tine!
sursa foto: www.latoro.com
